Imaginatia unui copil naiv :)

    Niciodata nu am fost atat de fascinata de toamna. Eram in parc..partea rea este ca afara si pietrele tremurau de frig, urechile, nasul, degetele erau inghetate. Dar ce conta? Ma plimbam usor in jurul lacului uitand incet-incet ca aproape nu-mi mai simteam degetele.
     O salcie sau un pom oarecare, se aplecase usor peste lac iar frunzele din prejur aratau ridicol de diferit, diferit le vazusem eu pana acum pentru ca de acum aveam, defapt nu aveau, erau cea mai mare frumusete a pamantului. Straturi-straturi se asezau usor peste pamant oferindu-i acestuia o adiere calda si aparundu-l de "lovitura" frigului de afara.
     Am avut placerea sau uimirea sa vad iesind de sub un pom, plutind pe apa, cateva rate. Oare, lor nu le era frig? Oare, la fel ca mie, le placea sa priveasca "toamna"? Oare, trebuia sa-mi pun atatea intrebari sau doar sa ma bucur de priveliste?
    Ma asez pe o banca si privesc cum pe apa, cand una cate una, frumzele unui copac imbatranit de vreme. Ma uit in cealalta parte a parcului si vad trei copii care se joaca cu mingia. Nasul rosu, obrajii rosii dar parca se bucurau din plin de vreme. Mi-am dat seama, punem prea mult accent pe lucrurile neimportante si uitam sa mai "privim" in jur. In jurul nostru sunt comori nepretuite si totusi ignorate.